Ne întrebăm, uneori, în acele crepuscule vâscoase când realitatea își subțiază contururile și apartamentul devine o peșteră căptușită cu umbre și praf stelar, de ce iubim pisicile. Nu e o afecțiune limpede, transparentă ca apa de izvor a iubirilor simple, ci mai degrabă o complicitate subterană, o înțelegere tacită cu o fărâmă de sălbăticie infiltrată, ca un fir de argint viu, în textura domestică a existenței noastre. Pisica nu e un animal de companie, ci un fragment de noapte primordială, un hieroglif animat ce se prelinge printre mobilele noastre Biedermeier sau IKEA, lăsând în urmă o trenă invizibilă de mister și indiferență cosmică.
Iubim, poate, acea autonomie suverană, acea demnitate de mic zeu blănos și capricios care nu cerșește afecțiunea, ci o acceptă ca pe un tribut firesc. În ochii lor, fante de agat sau de smarald lichid, se oglindește o înțelepciune veche, obosită parcă de prea multe reîncarnări prin sofalele istoriei. Ele pășesc pe podelele noastre ca pe niște hărți astrale doar de ele știute, cartografiind teritorii invizibile cu mustățile lor, antene seismice ce captează vibrațiile subtile ale casei, angoasele noastre nerostite, micile noastre bucurii efemere. Torsul lor, acel motor vibratil ce pornește brusc din adâncul ființei lor elastice, nu e doar un semn de mulțumire, ci o mantră hipnotică, un vuiet tectonic miniatural ce rearanjează moleculele aerului, inducând o pace stranie, o anestezie dulceagă a conștiinței.
Le iubim pentru modul în care corpul lor devine o caligrafie a instinctului pur, o succesiune de arabescuri fluide, de la saltul ce sfidează gravitația până la ghemuirea într-o spirală perfectă, ca un embrion cosmic visând la nașterea universurilor. Blana lor, un câmp de forță electrostatic, adună pe ea nu doar scamele realității noastre imediate, ci și pulberea viselor noastre, efemeridele melancoliilor noastre. Când se întind, expunându-și vulnerabilitatea abdomenului pufos, nu e o invitație, ci un act de condescendență regală, o permisiune temporară de a accesa sanctuarul lor interior, acel spațiu unde se macerează secretele lunii și ale vânătorii nocturne.
Și, poate, mai presus de toate, le iubim pentru că sunt o oglindă a propriei noastre enigme. În prezența lor tăcută, în privirea lor fixă ce pare a străpunge straturile superficiale ale ființei noastre, ne recunoaștem propria singurătate fundamentală, propria noastră aspirație către o grație animalică, către o existență neîmpovărată de conștiința de sine. Pisica este o fisură în cotidian, o mică poartă către un altundeva, un mesager mut al acelor teritorii interioare pe care le explorăm doar în vise sau în momentele de profundă introspecție. Ea ne amintește că, dincolo de aparențe, suntem și noi creaturi ale instinctului, ale umbrei și ale unei frumuseți stranii, greu de definit, dar absolut necesare. Iubind pisica, ne iubim, poate, acea parte din noi care încă mai toarce în întuneric.