Pisica nu intră niciodată într-o cameră. Ea apare. Ca o idee veche, abandonată în copilărie, care revine brusc într-o după-amiază de duminică, când praful dansează în razele oblice ale soarelui. Întinsă pe podea, cu burta caldă lipită de lume, pisica e o paranteză vie în textul realității.
Ochii ei — două lacuri verzi, fosforescente, neliniștitoare — nu te privesc, ci te țin minte. Parcă ai mai fost acolo, în reflexul lor, cândva, poate într-un vis febril sau într-o carte citită prea devreme. Te scanează nu ca un animal, ci ca un arheolog al sufletului, săpând după straturi vechi de tine.
Pisica doarme mult. Doarme cu o seriozitate metafizică, ca și cum somnul ar fi adevărata ei ocupație, iar veghea doar o concesie făcută oamenilor. În somnul ei, lumea continuă să existe doar din politețe. Coada tresare ușor — semn că, dincolo de pleoapele acelea catifelate, se derulează alte orașe, alte biblioteci, alte vieți posibile.
Iubitorii de pisici știu: nu deții o pisică. Te lasă să locuiesti în casă. Ea e casa, tu ești musafirul. Ea știe toate colțurile timpului, toate crăpăturile dintre real și imaginar. Când se așază pe pieptul tău și toarce, nu e afecțiune — e o incantație. Te ține laolaltă. Te împiedică să te destrami.
Și poate că asta sunt pisicile: mici mecanisme cosmice, cu mustăți și labe moi, trimise să ne amintească faptul că singurătatea nu e o boală, ci o formă de artă. Iar tăcerea — dacă e împărțită cu o pisică — devine locuibilă.
Când pisica te privește culcată pe o parte, cu capul ușor răsturnat, lumea însăși pare că a alunecat puțin din axă. Și, pentru o clipă, totul e exact așa cum ar trebui să fie.