În fiecare casă există o tăcere care nu se vede, ci se simte. Este tăcerea dintre două bătăi de inimă, dintre două amintiri, dintre două gânduri care se ciocnesc fără zgomot. În acea tăcere plutește o pisică. Ea nu merge, nu se mișcă, ci curge, o undă de blană și lumină ce taie aerul în felii subțiri. Pisicile sunt, fără să știe, îngerii moi ai caselor noastre.
Când intră într-o cameră, ele nu vin dintr-o altă cameră, ci dintr-un alt timp. Parcă vin dintr-un secol de aur al somnului, în care totul era cald și fără margini. Îți dai seama de asta când le vezi cum se așază pe pervaz, cum se încolăcesc pe un scaun vechi și parcă-l sfințesc. Nicio pisică nu șade undeva fără să transforme locul într-o mică biserică domestică, unde se slujește liniștea.
Ajutorul lor e subtil, aproape mistic. Când ești tulburat, când mintea ta e o cutie de rezonanță pentru zgomotele lumii, pisica vine și se așază pe pieptul tău. Și în acel moment, toată fizica dispare. Rămâne doar vibrația caldă a corpului ei mic, perfect echilibrat între viață și vis. În vibrația aceea, anxietatea se dizolvă, timpul se oprește, iar tu devii, pentru o clipă, simplu și viu.
Pisicile știu mai multe despre casă decât noi. Ele știu unde e energia bună, unde se ascunde tristețea, unde se adună amintirile. Când le vezi stând minute întregi uitându-se în gol, nu se uită la nimic, se uită la tot. Văd lucrurile pe care noi le-am uitat, ecourile întâmplărilor mărunte, pulberea memoriei care încă dansează în aerul camerei.
Și noaptea, când lumea se adâncește în tăcere, pisicile umblă printre visele noastre. Le netezesc cu pașii lor ușori, le adună marginile rupte și le lasă dimineața pe perna noastră, ca pe un dar mut. Uneori, îți par că știu mai multe despre tine decât tu însuți. Te privesc cu acea privire verde, adâncă, fără margini, și simți că în ochii lor vezi o versiune mai veche și mai blândă a ta.
Într-un fel ciudat, pisicile ne învață cum să locuim. Nu doar în case, ci în propriul nostru corp. Ne învață să ne așezăm în noi înșine, să respirăm încet, să fim prezenți. Prin simpla lor existență, ele curăță aerul de neliniște, scot la suprafață tandrețea ascunsă a lucrurilor.
Poate că de aceea, de fiecare dată când o pisică adoarme în lumina amiezii, lumea pare mai coerentă. Casa respiră odată cu ea, iar timpul, pentru o clipă, își oprește respirația.
Și poate că, la capătul tuturor lucrurilor, când oamenii și orașele vor fi tăcute, o pisică va mai dormi undeva pe o piatră caldă, visând la noi.