Există o legătură tainică între o casă și pisica ce o locuiește. Ca și cum una nu ar putea fi deplin reală fără cealaltă. Fără o pisică, o casă e doar o arhitectură de aer și lemn, o scenă fără spectacol. Abia când, într-o dimineață, se aude acel mic tropăit de pași moi pe parchet, când o coadă trece ca o dâră de fum prin razele soarelui, locuința capătă suflet. Pisica e duhul casei, o fantomă caldă care respiră odată cu ea.
Am văzut întotdeauna pisicile ca pe niște preotese ale spațiului domestic. Prezența lor sfințește locul. Se așază pe o pernă, pe o carte, pe o haină uitată, și deodată acel obiect se schimbă. Devine mai viu, mai profund, mai „acasă”. Poate că acolo unde stă o pisică se concentrează liniștea lumii.
Pisica nu iubește oamenii pentru cine sunt, ci pentru vibrația lor. Ea simte când gândurile se întunecă și vine fără zgomot, ca o rugăciune. Se așază lângă tine, în tăcere, iar acea simplă apropiere devine o formă de vindecare. În blana ei se ascunde o formă de memorie cosmică, un fel de amintire a lumii de dinaintea vorbelor. Când torce, parcă planeta însăși respiră prin ea.
Într-o casă cu pisici, timpul curge altfel. E mai elastic, mai blând. Dimineața e o ceremonie de lumină și somn prelungit, amestecat cu mișcările leneșe ale unei feline care se întinde în colțul patului. Seara, când luminile se sting, ea rămâne veghetoare, păzind ușile viselor. E un paznic tăcut al echilibrului, al căldurii, al micilor ritualuri care fac dintr-un loc un univers personal.
Pisicile cunosc toate secretele unei case. Știu unde scârțâie podeaua, unde se ascunde frigul, unde lumina cade cel mai frumos. Ele se mișcă prin spațiu ca printr-o hartă invizibilă, desenată doar pentru ele. Și totuși, ne primesc și pe noi în acea lume, cu îngăduință. Când te lasă să le atingi, ai impresia că ai fost primit într-un ordin străvechi, unul al blândeții și al tăcerii.
Câteodată cred că pisicile ne învață cum să locuim nu doar casele, ci și propriile noastre vieți. Ele știu să stea în clipă, să se bucure de o rază de soare sau de o pernă moale, fără să simtă nevoia de mai mult. În timp ce noi alergăm mereu după altceva, pisica stă, respiră, privește. Ea e o lecție de prezență.
Poate că de aceea, când o pisică adoarme în casă, totul pare mai în ordine. Ca și cum liniștea s-ar fi așezat în sfârșit pe umeri, ca o pătură de lumină. Casele fără pisici par incomplete, ca o carte fără final. Iar cele cu pisici – par pline de povești care nu se termină niciodată.