Schimbările din societate se oglindesc în limbă, noile realități sunt numite de cele mai multe ori prin cuvinte noi, împrumutate, sau prin cuvinte formate pe terenul limbii respective.
Dacă analizăm numele de meserii din limbile romanice sunt relativ puține numele transmise din latină limbilor romanice. Ele se referă la ocupațiile de bază, care au rămas mai mult sau mai puțin la fel pe parcursul anilor. Știm cu toții terminologia păstoritului, unde cele mai multe cuvinte sunt moștenite din latină, însuși cuvântul lat. pastor s-a transmis tuturor limbilor romanice (rom. păstor).
Lucrurile stau altfel când avem termeni ce denumesc persoanele care practică diverse meserii. Numele constructorilor de case sunt aproape toate împrumutate (rom. zidar, fr. macon, sp. albanil, pg. alvanel). Cea mai evidentă schimbare a lexicului apare la numele de meserii care trebuie să facă față exigențelor modei. Ne referim la numele celui care croiește și coase haine, croitorul. Să vedem originea lui „a coase” , moștenit din lat. consuere în toate limbile romanice, verb de bază care nu s-a schimbat, și „a croi” împrumutat din slavă. Termenul latinesc „sartor” s-a păstrat doar în Italia centrală și de nord (sardo) și în unele dialecte franco-provensale. În Franța, care a fost din toate timpurile luată ca model pentru modă (la început, modelul a fost curtea regilor francezi), „sartor” a fost eliminat la începutul secolului XIII de „couturier”- a coase, considerat mai fin. Din secolul al XIV-lea, limba literară l-a adoptat pe „tailleur”, de la „tailler”- a tăia. În dialecte există și „parmentier” – din parement „podoabă”, „pellentier”- blănar, cousandier- a coase. Din Franța „costurier” a pătruns în Italia. Tot din franceză, „drapier”- postăvar a fost împrumutat de sardină „drapperi”. În portugheză cuvântul a pătruns din arabă- alfaiate, care a existat și în vcehea spaniolă înainte de a pătrunde „sastre”. În Transilvania se folosește „sabău” din maghiară.
Românescul „croitor” este format de la „a croi”- împrumut slav și sufixul -„(i)tor” din latină. La Cantemir apare ” cusător(iu)”, cusătoriță cusătoreasă, formații românești vechi de la „a coase”, păstrate regional.