De milenii, pisicile au pășit alături de specia umană, nu ca servitori devotați, ci mai degrabă ca niște observatori enigmatici, niște companioni tăcuți pe această minusculă planetă albastră, ce plutește într-un ocean cosmic de necuprins. Ce anume din ființa lor, din acest amestec de independență ancestrală și tandrețe selectivă, ne atrage cu atâta forță?
Ah, ce perspectivă încântătoare și, îndrăznesc să spun, deloc lipsită de un sâmbure de adevăr cosmic! Ideea că felinele, aceste mici enigme pe patru picioare, ne-ar fi „domesticit” pe noi, răstoarnă cu o eleganță tipic felină narațiunea tradițională. Și, dacă privim cu atenție la lunga și complexa noastră istorie comună, desfășurată pe parcursul a mii și mii de ani, argumentele nu sunt deloc de neglijat.
Imaginați-vă scena: primele așezări umane, depozite de grâne ce atrag, inevitabil, cohortele de rozătoare. Și apoi, din umbrele sălbăticiei, apare ea, pisica – un vânător desăvârșit, o mașinărie biologică perfect adaptată pentru a profita de această nouă nișă ecologică creată de om. Nu noi am fost cei care am căutat-o activ, nu noi am supus-o unui proces riguros de selecție și domesticire forțată, așa cum s-a întâmplat cu alte specii. Mai degrabă, pisicile par a se fi apropiat de noi, într-un fel de auto-domesticire subtilă, realizând că preajma oamenilor înseamnă o sursă constantă de hrană și, poate, o oarecare siguranță.
Și cum ne-ar fi putut „domestici” ele? Poate prin acel tors hipnotic, a cărui frecvență, spun unii cercetători, are efecte calmante asupra sistemului nostru nervos. Poate prin acele mieunături modulate, unele semănând izbitor cu plânsul unui copil uman, stârnind în noi un instinct ancestral de protecție și grijă. Sau poate prin simpla lor prezență estetică, prin acea grație fluidă ce ne încântă privirea și ne aduce o bucurie inexplicabilă. Am învățat să le tolerăm, apoi să le apreciem prezența, să le oferim adăpost și hrană, nu pentru că le-am fi constrâns, ci pentru că, într-un mod subtil, ele ne-au convins că viața noastră este, cumva, mai bună alături de ele.
Așadar, da, este o perspectivă fascinantă și plauzibilă. Poate că această „dragoste” a noastră pentru pisici nu este doar o afecțiune unilaterală, ci rezultatul unui dans evolutiv complex, în care rolurile de „domesticitor” și „domesticit” s-au estompat, s-au întrepătruns, lăsând în urmă o relație unică în lumea vie – o alianță unde, poate, micuța felină a fost, în felul ei enigmatic și independent, arhitectul principal. O altă minune tăcută a acestui univers, ce ne invită la reflecție.
Această afecțiune profundă, această „dragoste” pe care o nutrim pentru pisici, este poate o reflectare a propriei noastre nevoi de conexiune, de frumusețe nealterată și de mister. Ele sunt mici enigme vii, sfincși domestici ce ne amintesc de complexitatea și diversitatea uluitoare a vieții pe Pământ. Într-o existență efemeră, pe o planetă fragilă, gestul de a mângâia o pisică și de a-i simți torsul blând devine un act de comuniune, o mică, dar prețioasă, afirmare a legăturilor ce ne unesc în vasta tapiserie a cosmosului. Și poate că, în tăcerea lor înțeleaptă, ele ne învață ceva esențial despre arta de a exista, pur și simplu, cu grație și seninătate.